Glorii arădene

Povestea lui Ioan Țirban, atacantul UTA-ei din anii '80: „A trebuit să dau ceva de la mine ca să îmi pot satisface plăcerea fotbalului”





Era unul din idolii tribunei arădene. Fotbalist de rasă, Ioan Țirban a strălucit în atacul UTA-ei timp de 8 campionate, iar un sezon a animat ofensiva Rapidului din București. E stabilit în Germania de aproape trei decenii și, la 56 de ani pe care i-a împlinit pe 10 februarie, nu și-a pierdut aproape nimic din alura de altădată. Trezește cu șarm episoade din trecutul Bătrânei Doamne, dar e ceva mai mult în ceea ce-l privește pe Ioan Țirban. Povestea sa de viață e mișcătoare. E despre disperare, risc și curaj, și adună toată dragostea pe care un părinte i-o poate oferi copilului său.

Începem cu fotbal. La început, jocul era recompensa pe care puștiul crescut în cartierul Gai o primea de la tatăl său după ce spăla motoare de mașini, mătura curtea și își făcea temele. „A trebuit să dau ceva de la mine ca să îmi pot satisface plăcerea fotbalului”, remarcă bărbatul matur de astăzi, gândindu-se la copilul de odinioară, care-i admira pe Dudu Georgescu, Leonida Nedelcu II și Ladislau Brosovszky. Alături de ultimii doi avea să intre pe teren, cu toții purtând stema triunghiulară a UTA-ei. Antrenorul Alexandru Dan a văzut în el fotbalistul care urma să devină și i-a deschis poarta Bătrânei Doamne. Avea 12 ani, iar colegi de generație ca și Bubela și Caracioni, mai târziu Iova, Cohan, Vușcan, Vuia ori Stuparu, erau gata să ia fotbalul în piept.

La 18 ani, Țirban promova în prima echipă. Suntem în anul 1978, iar antrenorul UTA-ei e Jackie Ionescu. „Îmi aduc aminte foarte clar și cu bucurie că a venit la UTA cu mentalitatea de a promova tinerii în echipa Bătrânei Doamne. Ne-a promovat pe Bubela, pe mine, apoi pe Iova, Caracioni, ne-a luat de la tineret, acolo eram căpitanul echipei și jucam în deschidere. M-a luat în două deplasări, la Sportul Studențesc am jucat 30 de minute, apoi la SC Bacău, am fost pe teren repriza a doua. După aceea m-a luat definitiv în lotul UTA-ei A”, povestește atacantul care-și vedea îndeplinit visul: era în prima linie cu marii fotbaliști ai Aradului.

uta81

UTA promovată din nou în Divizia A în anul 1981

La scurt timp, Aradul trăia șocul primei retrogradări, dar, în 1981, revenea pe prima scenă cu un efectiv condus de Ștefan Czako, Zoltan Farmati și Ioan Pătrașcu. Nume: Duckadam, Lovasz – Hirmler, Kukla, Bîtea, Bodi, Giurgiu, Csordas, Marcu, Iova, Mușat, Șchiopu, Coraș, Tisza, Vușcan, Cura, Vaczi și Țirban.

Meciul amical care i-a schimbat viața

Înainte, Țirban trecuse printr-un moment delicat, ruptură de ligament încrucișat. UTA l-a trimis la Strungul și la fel a făcut-o cu Gal, Nedelcu, Giurgiu, Bîtea și Leac. „S-a văzut că a fost o greșeală, ne-au adus înapoi. Eram pe locul 3 cu Strungul, UTA era pe 7-8, am și bătut-o cu 2-0”, rememorează. Dar etapa de la Strungul conține un moment care i-a schimbat viața. Antrenorul Gabor Biro aranjase un meci amical cu echipa grănicerilor din Ungaria. „Erau prietenii lui, ne-a zis că poate avem nevoie de ei. În echipă eram Giurgiu, eu, Iova, Pârvu, rupălăi de numa-numa! Ne-a cerut să nu îi lovim, așa că la pauză era 4-0 pentru ei”. Ce s-a întâmplat nu putea să-l lase indiferent pe fundașul de fier de altădată, care a cutremurat vestiarul la pauză. Rezultat final: 5-4 pentru Strungul, Țirban marcator de trei ori și un Gabi Biro liniștit. De ce s-a schimbat viața lui Ioan Țirban de la acel joc, vedem puțin mai încolo.

„Când ieșeam din tunel…”

Până atunci mai stăruim asupra anilor petrecuți la UTA.  „Promovarea în prima echipă și promovarea în Divizia A sunt printre cele mai plăcute amintiri. Am meritat să debutez în A, trăgeam ca un sclav să demonstrez că pot. Trăgeam la poartă, alergam, sprintam. Am avut de a face cu jucători cu personalitate fantastică – Brosovszky, Domide, Pozsony, Biro, Kukla, Iorgulescu  – nume în fotbalul românesc! Era onoare să joc cu ei. Nu poți să descrii momentele astea. Eram plin de putere, voință și energie, dar trebuia să mă controlez să fiu la nivelul starurilor astea, să nu mă fac de rușine. Și am câștigat meciuri! A fost concurență foarte mare, am avut talentul să ajung în primii unsprezece într-o așa echipă și simțămintele erau fantastice. Când ieșeam din tunelul de sub pământ și lumea striga…”, reface fostul atacant atmosfera teribilă de la Arad.

tirban2

 

 

 

„Am  avut un nume și îmi plăcea că mă cunoștea publicul. Pușu mă numeau toți prietenii mei, cine mă striga din tribună Ion sau Țirban, nu mă întorceam. La un meci, unul m-a faultat tare. Eu sunt baptist, nu înjur, spun doar ”Da” și ”Nu”, dar mi-a rămas și acum în minte un strigăt din tribună: ”Pușule, să nu îl înjuri tu, că tu ești pocăit! Dar îl înjur eu!” În Gai e o biserică baptistă mare, eu cântam la mandolină în orchestră, am fost crescut să fiu corect, să nu fur. Având și cei șapte ani de acasă, m-a ajutat și asta să mă integrez în echipă, să respect antrenamentele. Iar fotbalul te învață disciplină, respect, punctualitate”, continuă.

La Rapid. Dar…

Campionatul 1986-1987 l-a petrecut la Rapid București, pe prima scenă, într-o echipă cu Toader, Manu,  Cârstea, Bacoș (arădeanul), Dumitru, Goanță, Pistol, Șt. Popa, Manea, Damaschin II ori Țîră. Viața fierbinte din Giulești.

Dar tocmai atunci primește o lovitură cruntă. În vârstă de doi ani și trei luni, Ramona, una din fiicele gemene ale sale, e diagnosticată cu leucemie:  „Fetița era internată la Institutul Parhon, unde erau tratați toți generalii. Erika (n.r. una din cele mai valoroase handbaliste ale Aradului), soția mea, mi-a spus că trebuie să facem ceva, după ce a văzut că toți copiii din jur mureau. Medicamentele erau expirate. A trebuit să găsim o soluție să o salvăm!”

Despre fotbal vorbim mai puțin în ce urmează. Pentru că suntem martorii unei lecții de viață fantastice, în care vedem că sentimentele unui om pot învinge orice atunci când luptă pentru copilul său.

În căutare disperată de soluții, fotbalistul se întoarce în Arad și e reperat, în fața Primăriei, de Cornel Pacoste, prim-secretar PCR în Timiș, detașat o vreme în orașul nostru:”Tovarășe, tu ești omul meu, trebuie să vii înapoi. Am fost ”pedepsiți” șase ani, dar acum avem aprobare de la Federație să promovăm!”

„O” Pacoste în drum

Având în minte doar gândul că trebuie să-și salveze fata și conștient fiind că România nu era variantă, Țirban reușește să-l convingă pe ștabul comunist că are nevoie de o ușă deschisă spre un spital din Germania, unde se găsea tratamentul potrivit. Obține doar Ungaria și semnează o nouă înțelegere cu UTA în clipa în care soția îl sună din țara vecină și îi spune că tratamentul a început.

Dar lumea i se întoarce pe dos după doar o lună și jumătate, când doi milițieni vin și-l iau din vestiar după antrenament și îl duc în beciul Primăriei, unde, cu pistolul în cadru, îi cer să-și cheme familia înapoi. „Sunt tată, voi îmi cereți să îmi omor copilul!”. Nu are efect, în joc era renumele lui Pacoste, ai cărui superiori, obișnuiți să calce pe cadavre, nu aveau umanitatea necesară să poată privi cu ochi buni gestul. Se alege cu promisiunea că e suficient ca soția și fiica să vină pentru două săptămâni la Arad, apoi pot pleca din nou la spitalul din Ungaria. Când termenul a expirat însă, o nouă lovitură: „Nu se mai pot întoarce, nu mai am ce să fac – mi-a zis. Am crezut că paralizez, eram foarte-foarte panicat, iar la fotbal nu mă mai puteam gândi. Mi-a oferit doar varianta alcătuirii unui dosar de plecare pentru ele, pe care mi-a promis că îl semnează”.

Începe o cursă contracronometru în care primele de joc i se duc pe Kent, cafea și whiskey, cadouri pentru cei care-l puteau ajuta să obțină toate actele. „După o lună, când eram deja exasperat, am zis că uite unde am ajuns, mi-am omorât singur fiica, într-adevăr și-a dat consimțământul și aprobarea să plece ele două, cu un singur bagaj. Și au plecat. Dar și eu trebuia să fac ceva. Atunci m-am hotărât să plec în Germania. Am luat contacte cu medicii, m-au convins că cea mai bună terapie împotriva leucemiei e acolo. Cu toată puterea mea de tată m-am hotărât. Nu puteam să dorm, fiică-mea murea mai devreme sau mai târziu. Nu știu dacă tu știi cum ar fi să nu fi făcut totul pentru copilul tău. Era toată viața mea pătată. De când am venit de la Rapid, am trăit într-o presiune groaznică. N-a știut nimeni din tribună”, sună descrierea clipei când a hotărât să plece.

utacsm

UTA în sezonul 1987-1988. Sus, de la stânga la dreapta: Hirmler, Vișan, Negrău, Cheregi, Gaica, Bunaciu. Mijloc: Iorgulescu (antrenor), Biro (antrenor principal), Țirban, Vuia, Bîtea, Lovasz, Ivan, Sinescu, Csordas, Șerbănică, Mureșan, Damian (secund), Ifrim (maseur). Jos: Popescu, Șt. Nagy, Vânătoru, Iova, Bubela, Ianoș, Vărșăndan.

 

Pregătește fuga peste graniță cu cea mai mare grijă. Îi spune doar celui mai bun prieten al său, coleg de echipă și de cameră, Silviu Vuia. I se alătură. Și, într-o vineri, după antrenament, cei doi își iau pâinea și carnea congelată care le era rezervată, dar nu mai ajung în cantonamentul echipei de la Hotel Ardealul. UTA se pregătea de un duel puternic cu Baia Mare. Țirban și Vuia aveau alt meci.

Fuga

Undeva în zona Sînpaul – Șofronea – Curtici, o fâșie desparte Aradul de Ungaria. Un bărbat care ajuta oamenii să fugă peste graniță (termenul era „călăuză”) îi urcă în mașină pe amândoi, plus o fată de 16 ani, fiica unui bun prieten, le dă o mică hartă a părții maghiare unde urmau să ajungă, le spune că nu are voie să frâneze în zonă, așa că singura variantă e să sară din mers. Așa se și întâmplă. Cu un patent, desfac gardul de graniță și pătrund în Ungaria. Parcurg târâș, pe întuneric, un drum prin arătură, până în primul sat, unde se predau, conform procedurii. Aici ne întâlnim cu un maior din echipa grănicerilor contra cărora jucase Strungul Arad acel amical! Maiorul îl recunoaște și cu ajutorul lui trece de vigilența unui mai dur maior ungur, cu promisiunea că Țirban urmează să joace pentru Ferencvaros Budapesta.

Face primul drum direct la spitalul unde era tratată fiica sa, care, la doi ani și jumătate, îi spune în maghiară că mama e plecată la servici! Ajunge, în fine, în Germania, în septembrie 1989, și, după o lună și jumătate, familia e reunită, iar tratamentul fetiței începe.

Încearcă din nou fotbalul, la Wolfsburg, aflată pe atunci în Liga a III-a. Antrenor – Horst Hrubesch, campion european cu RF Germania în 1980 și vicecampion mondial, doi ani mai târziu. Îl vede la treabă și, după primul antrenament, îl ia după umeri: „Tu vei fi noul meu centru atacant!”. Din nou o lovitură, la propriu, de această dată, la un antrenament o intrare a unui coleg de echipă îi rupe complet genunchiul și iese din circuit. Se reface, dar nu mai e același. Trece un prim an greu de Germania, cu mers la servici pe bicicletă 55 de kilometri pe zi, apoi, treptat, viața se așează și apare și liniștea dorită. I-a rămas în minte ziua de 26 noiembrie 1990, când a primit un job la Volkswagen, pe care-l are și azi. A continuat să și joace în ligile inferioare, a luat licența B UEFA de antrenor în Germania, licența A la București, iar acum e antrenorul echipei TSV Wolfsburg, „pentru că nu pot trăi fără fotbal!”.

Sentimentul simplu și atât de minunat al datoriei îndeplinite

Dacă vă întrebați, finalul e cum nu se poate mai fericit. „Fiică-mea e salvată. A făcut terapia, trăiește, are 31 de ani, e educatoare. Cealaltă geamănă studiază electrotehnica, iar fiica cea mai mare, profersoară de germană și religie, are 33 de ani, e căsătorită, are doi copii, sunt bunic de două ori. Eu sunt mulțumit că mi-am făcut datoria”, încheie Țirban.

Iar sâmbătă, a fost alături de UTA la meciul cu FC Brașov.

Radu Romanescu (www.uta-arad.ro)









Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button