Sfinți și vrăjitoare

Nu m-am aruncat să scriu la cald despre România-Albania. Nu, nu eram nervos, doar dezgustat și dezamăgit. Acuma, mă gândesc, dezgustat puteam să fiu. Dar dezamăgit, nu. Pentru că dacă rămâneam lucid, dacă nu-mi lăsam mintea înghesuită de speranțe netemeinice, rezultatul era previzibil. Dar să le luăm pe rând.

1) Naționala are un antrenor care a rămas cu un mileniu în urmă. Tata Puiu e un bunic cu momente de rătăcire. La o conferință de presă, nu-și amintea numele jucătorului prezent lângă cotul său drept. Doamne ferește să-l lași să ducă nepotul în parc, că nu-l mai aduce acasă, darmite să-i dai să antreneze o echipă națională. Fiindcă performanța nu se face cu pupat iconițe, minut cu minut, ci cu inteligență, muncă și mai ales cu măiestrie pedagogică. Or, Tata Puiu a avut ca atuu doar iconițele – nu înțeleg de ce le-a ignorat pe vrăjitoare!

2) Fotbalul nostru, ca organizare, e la pământ. De la copii începând. Tot mai mulți copii aleargă precum fetele, de parcă au șlapi în picioare și se tem să nu le piardă pe drum. Dar sunt și copii cu o motricitate demnă de atenție. Îi vede cineva? Nu cred. Cu puține excepții, conducătorii cluburilor merg pe mâna celor gata formați ca fotbaliști. Cu asemenea mentalitate, „puietul” dispare, nu vine nimic din urmă și cultura moare.

3) Nu avem o politică de stat pentru sport și, cazul de față, pentru fotbal. Ungaria a fost zero în fotbal, decenii la rând, până când statul s-a deșteptat și a pus umărul. La fel Franța, dar acolo deșteptarea a venit încă din deceniul al optulea al secolului trecut, când frâiele au fost luate de compatriotul nostru, Ștefan Covaci, care a înaintat Guvernunului francez un plan de organizare și de creștere a performanței. Noi? Nimic. Trăim și azi din reminiscențele „epocii de aur”, care epocă, orice am spune, a dat mai mult sportului, fotbalului, decât dau capitaliștii noștri de azi, infinit mai mult decât au dat guvernele din ultima vreme.

4) Uitați-vă ce campionat avem. O primă ligă cu jumătate dintre echipe pândite de faliment, cu altele care gâfâie în insolvență. Cu Chiajna, cu Voluntari etc. să așteptăm performanță de la echipa națională? Pe de altă parte, pe unde joacă fotbaliștii naționalei? La cluburi de mâna a treia și nici acolo nu sunt titulari. Cum să te lupți cu stelele de pe firmamentul fotbalului? Parabola cu David și Goliat sugerează excepția, dar nu poate fi regula.

De aceea zic, am fost dezgustat, dar nu dezamăgit. Știam că fotbalul românesc este praf și pulbere, dar, ca orice om, m-am lăsat pradă iluziei, minunii, speranței – care moare ultima, nu? Ei bine, speranța a murit și ea, duminică seara. Și zilele negre abia vor urma!

Tristan Mihuța

Îmi place(0)Nu-mi place(0)

Un comentariu


  1. cat de dureros suna dar si adevarat

    Îmi place(1)Nu-mi place(0)
    Răspunde

Lăsați un comentariu decent și la subiect. Altfel s-ar putea să fie editat sau să fie șters. Mulțumim!