Anul 2015 marchează exact șapte decenii de când baronul Francisc Neuman crea marea legendă colorată în roșu și alb. E timpul să reamintim din marile clipe ale trecutului printr-o mărturie de preț a profesorului Dionisie Piros, martor al acelor vremuri incredibile când ITA domina fotbalul românesc și uimea toate tribunele. Acum, în scenă reintră Matyas Toth III, fotbalistul campion al Ungariei alături de Petschovsky sau Stiebinger, viitor star al Aradului, internațional mai târziu al țării sale. Toth III era omul capabil să surprindă un rege și să pună în practică idei ce revolționau fotbalul unei țări scandinave. Are cuvântul Dionisie Piros (R.R.).

Un jucător inteligent și elegant: Toth III (1918-2002)

Component al primei echipe campioane a textiliștilor, Toth III împreună cu Petschovsky au fost categoric cei mai valoroși fotbaliști. Aveau amândoi clasă europeană. Și pe Toth III l-am cunoscut personal, fiind chiar colegi de club. Eu, ca tenismen, urmăream nu o dată antrenamentele echipei de fotbal.

A ajuns la vârsta de 27 de ani la Arad ca jucător consacrat, cu renume, și și-a câștigat în scurt timp o foarte mare popularitate în rândul suporterilor.

S-a născut în județul Bekes, la început a fost junior la o echipă din Bekescsaba, dar a ajuns foarte repede la echipa budapestană Ujpest, o forță în campionat. A jucat toată viața ca extremă stângă, doi ani la această echipă, iar de aici a fost legitimat de echipa NAC (Clubul Atletic Oradea) din Oradea, antrenată de faimosul Ronnay Francisc.

În timpul războiului (Ardealul de Nord făcea parte din Ungaria – vorbim de Oradea, Satu Mare, Cluj, Târgu Mureș, Baia Mare, zona Harghita – Covasna), participa la campionatul maghiar, pe care chiar l-a câștigat, în 1943-44. De remarcat că la Oradea Toth III i-a avut colegi pe Meszaros, Petschovsky, Lorant și Stiebinger, toți aveau să ajungă peste un an la ITA.

O perioadă scurtă, în primăvara anului 1945, a fost legitimat la echipa industriașului Morciornița, Carmen București. ITA l-a remarcat, bucureștenii n-au dorit să-i dea drumul, dar la insistențele baronului Neuman, a ajuns la Arad.

Astfel, publicul de aici a făcut cunoștință cu acest jucător valoros. Dispunea de o tehnică ireproșabilă, viteză, centrări precise, atât lobate cât și la firul ierbii, care i-au ajutat foarte mult pe centrii înaintași la marcarea golurilor.

După ce ITA câștigă campionatul orășenesc, primește dreptul de a participa la primul campionat divizionar A organizat după al doilea război mondial. Întrecerea pornește cu zece echipe din Provincie și patru din Capitală.

Campionatul e câștigat de formația arădeană, cu un avans de 11 puncte și golaveraj 94-35. O contribuție hotărâtoare la acest succes a avut-o Toth III, marcând multe goluri.

Am participat, în toamna anului 1946 la meciul dintre arădeni și CFR Timișoara, principala rivală a acelui sezon. Întâlnirea s-a desfășurat pe terenul Electrica, pe o ploaie torențială. Neavând gazon, s-a jucat în noroi. ITA a câștigat cu 6-2, un gol l-a marcat de Toth III aproape de la mijlocul terenului, reușind să introducă mingea umedă și grea de atunci în vinclul porții adverse! Ne putem imagina ce tehnică de șut trebuia să aibă acest jucător.

După un an și jumătate de ședere la Arad, în vara anului 1947, trei componenți ai ITA-ei se întorc la Budapesta: Meszaros, Lorant și Toth III. Ultimii doi au fost legitimați de echipa Vasas și au ajuns foarte repede în selecționata Ungariei.

Am avut ocazia să-i revăd pe el și pe Lorant la un meci internațional desfășurat la București, în toamna anului 1948, între Ungaria și România. Tocmai câștigasem titlul de campion național al României la juniori la tenis, dar am rămas în Capitală pentru acest meci. Am revăzut în echipa României pe Justin, Farmati, Băcuț și Petschovsky, iar în echipa maghiară pe Lorant și Toth III. Cu an an înainte, toți fuseseră parte a echipei ITA. Ce coincidență teribilă! Nemaivorbind de faptul că în echipa maghiară jucau faimoșii Kubala și Puskas.

Seara, cele două echipe s-au întrunit la un banchet la hotelul Athenee Pallace. Și eu m-am dus la hotel și, spre norocul meu, am putut sta de vorbă cu Petschovsky, cu care eram în relații de prietenie. Tocmai discuta cu Lorant și cu Toth III, amintindu-se de anii fericiți petrecuți împreună în Arad. A venit vorba și de Baron, care, de două luni, pierzându-și averea din cauza naționalizării, nu mai era în țară. Am participat și eu la discuție, vorbind și cu Toth III. Atunci l-am văzut ultima dată…

După trei decenii

În 1979, cu ocazia unei vizite în Israel, am reîntâlnit un vechi prieten arădean, mare suporter al ITA-ei. Spre surprinderea mea, el mi-a arătat o serie de scrisori primite de la Toth III, corespondau de ani de zile. Citind și eu rândurile lui, am aflat destinul lui ulterior, unul foarte impresionant. Dânsul a părăsit Ungaria după 1949, împreună cu alți sportivi, care nu vroiau să rămână în țara dominată de noul regim socialist. A ajuns în Italia și i s-au oferit contracte din partea echipelor Roma și Lazio, dar pentru motivul că a părăsit ilegal Ungaria, Federația maghiară nu i-a dat dezlegare.

După câteva luni de așteptare, neavând drept de joc, a ajuns într-o situație disperată. S-a îmbolnăvit chiar cu plămânii, a ajuns și spital. Nu mai avea nici bani, i-a venit o idee: și-a adus aminte că, în toamna anului 1943, echipa Ungariei a jucat la Stockholm cu echipa țării gazdă. Maghiari au câștigat cu 3-2, golul victorios l-a marcat chiar el.

Regele Suediei, Gustav Adolf, avea obiceiul să participe la fiecare meci internațional și să dea mâna cu fiecare jucător. Toth III cunoștea acest obicei și a învățat câteva cuvinte în limba suedeză, astfel încât, ajungând la el, l-a surprins pe rege, adresându-i-se . Scena a produs mare senzație în rândul ziariștilor, care au scris articole lungi despre faptul că un jucător din echipa adversă, în cinstea regelui, a învățat limba. Această scenă i-a venit în minte pe când stătea în spitalul din Italia și s-a hotărât să-i trimită o scrisoare în limba franceză regelui Suediei, amintindu-i de întâlnirea lor. I-a descris situația disperată și i-a cerut ajutorul.

Și, ca în povești, peste o lună a sosit răspunsul, împreună cu ceva bani și biletul de avion spre Suedia. Așa a ajuns în țara scandinavă. Avea deja 33 de ani, n-a mai jucat fotbal din cauza bolii, devenind antrenor. I-a venit o idee, de astă dată curioasă, și anume ca deținuților să li se permită să facă sport, ca mijloc care ar fi contribuit la sănătatea și mai ales la reeducarea lor.

A propus să se formeze echipe de fotbal ale deținuților. Propunerea a ajuns la rege , care l-a sprijinit. Trăind în orașul Halmstadt, acolo a organizat un mic campionat la deținuților, pe care-i și antrena. Existența lui era rezolvată.

Câțiva ani mai târziu, a venit cu o nouă inovație: înființarea unor echipe feminine. A ajuns chiar antrenorul uneia din ele.

Citind aceste scrisori, am aflat despre viața lui după perioada glorioasă din Arad. La propunerea prietenului comun, l-am chemat chiar la telefon și am avut bucuria să ne auzim din nou după atâția ani. Și, spre surprinderea mea, și-a adus aminte de mine și de tatăl meu, membru în conducerea ITA-ei. A povestit cu drag despre perioada arădeană, despre colegi, despre Baron, despre prietenii arădeni.

Avea atunci 61 de ani. Era căsătorit cu o suedeză și deja pensionar. A rămas în continuare în Suedia.

Dionisie Piros

Foto 1: Momentul când l-a uimit pe regele suedez Gustav Adolf, adresându-i-se în limba scandinavă

Foto 2: Invitatul lui Ferenc Puskas la un meci al lui Real Madrid, la începutul anilor 60.