Pe 6 octombrie 1968, istovit după ce pierduse cea mai grea partidă, cea cu boala, Iosif Petschovsky își lua rămas bun. Nu înainte de a-i fi încredințat toate tainele sale celui care-i devenise unul din cei mai bun prieteni. Ieșiseră scântei puternice când s-au întâlnit prima dată, dar, odată ce s-au cunoscut cu adevărat, s-au apropiat sincer. Karoly Oroszhegyi i-a fost alături marelui ”Csala” până la sfârșit și l-a prețuit așa cum se cuvenea. La câțiva ani după ce Petschovsky devenise o legendă, prietenul său le oferea utiștilor cartea vieții fotbalistului al cărui nume e cântat și azi în tribuna arădeană: ”Csala – Minunea Blondă”.

Născut în anul 1937, pe 9 octombrie, Oroszhegyi e exact așa de fascinant precum îl recomandă statutul de prieten apropiat al lui Petschovsky. Campion al României de două ori – în 1955 și 1956 – cu juniorii ”republicani” ai Universității Cluj, unde l-a avut coleg, printre alții, pe Petru Emil, a jucat pe prima scenă cu echipa ”Șepcilor Roșii”. A ajuns apoi în Arad, în echipa AMEFA-ei, în divizia secundă, apoi a devenit unul din cei mai apreciați jurnaliști sportivi, lucrând pentru Vörös Lobogo. A suferit puternic de pe urma transformării urâte a României pe timpul comunismului, dar și-a găsit liniștea în Ungaria, unde a condus secția ”Fotbal” a celui mai important cotidian sportiv maghiar – Nemzeti Sport. Și unde activează și astăzi! La aniversarea UTA-ei, familia roș-albă s-a bucurat să-l aibă iar în rândurile ei. În poza de mai sus, Viorel Musca a declanșat aparatul când Karoly Oroszhegyi creiona, din amintiri vii, un portret emoționant al lui Iosif Petschovsky.

– Domnule Oroszhegyi, v-aș ruga să începem discuția cu o incursiune în trecutul dumneavoastră de fotbalist.

– Sunt născut la Brașov și am trăit în Cluj până în 1959. Am început fotbalul la Universitatea Cluj, am câștigat două titluri de juniori pe țară, după aceea am jucat și în Divizia A cu ”U”. Am terminat facultatea, am fost repartizat la Arad, unde am continuat să joc fotbal, la AMEFA. A vrut să mă ducă UTA la ei, însă înainte de a se perfecta această tranzacție, eu semnasem deja, Petschovsky a spus până când el este la UTA, să nu mă angajeze!

– De unde a venit hotărârea?

– Când am jucat cu UTA la Cluj în campionat, pe mine m-a pregătit Piști Kovacs, antrenorul echipei, cel care a fost la Ajax mai târziu. Urma să-l țin pe Petschovsky, era un nume mare, dar el a avut încredere în ambiția mea și în tehnicitatea mea că pot face față. Să ții un lucru minte, mi-a spus – totdeauna să fii aproape de el, să nu preia balonul. Dacă l-a luat, ești terminat, face ce vrea.  Și, dacă pot, să-l scot din sărite. Eu, un puști de 19 ani, am luat cuvânt cu cuvânt și am fost cam obraznic cu el. O dată m-a lovit din spate. – Ce faci, mă? – Mai bine să plângă maică-ta decât maică-mea, mi-a răspuns. Iar eu – Tu așa de bătrân ești că nici nu mai ai mamă! Acest lucru foarte-foarte mult l-a jignit… Am mai făcut și alte prostii între timp, să-l scot din joc. S-a terminat 1-1, eu am dat golul Universității și a egalat Christos Metskas. Când a ieșit de pe teren, tot m-a căutat – Cine este obraznicul care nu ține cont de trecutul meu? Când am ajuns la Arad, m-a ținut minte. Ne-am întâlnit din nou după doi-trei ani, am jucat amândoi biliard carambol. L-am provocat, am fost cu mult mai bun, am avut simțul balonului, am jucat mai multe meciuri și totdeauna am câștigat. – Dacă o dată te mai bat, atunci dă-mi voie să-ți cer iertare, i-am spus. Atunci a zis – Da! Dar, în realitate, el și-a dat seama că acea ieșire din obișnuit nu mă caracterizează. De atunci, am devenit prieteni. Între timp el s-a lăsat de fotbal, s-a apucat de antrenorat, deci n-am putut juca în aceeași echipă, ceea ce regret foarte mult…

– Cum s-a născut ideea cărții?

– S-a îmbolnăvit, trebuia să plece în Franța, l-au operat, dar n-au reușit prea bine. Atunci m-a rugat să scriu viața lui. Am stat foarte multe zile împreună, și de sărbători. Și eu m-am lăsat de fotbal, am devenit profesor. Nu vroia  să vadă soția lui că se scoală din pat și îmi dă interviuri. Mult s-a bucurat că îi dau o atenție atât de mare câtă i se poate da unui fenomen supraomenesc. Să știi un lucru: el a fost iubit foarte mult de foștii coechipieri. Iancsi Reinhardt mi-a spus odată că, dacă UTA cu Petschovsky în echipă a ajuns la 20 de metri și un jucător era faultat, Petschovsky punea mingea jos, ”iar ceilalți plecam la centru, știam că e sută la sută gol”. Așa a și fost. A fost mai mult decât un jucător. Când am scris cartea despre viața lui, renumitul reporter sportiv din Budapesta Gyorgy Szepesi a spus că a fost primul și ultimul jucător pe care l-a văzut care ar fi putut să joace în orice selecționată a lumii. Într-adevăr, foștii coechipieri și adversar și astăzi mărturisesc că așa a fost. Unii spun că cel mai bun jucător român a fost Hagi, dar eu nu accept. Hagi a fost formidabil, incredibil, dar Petschovsky a fost mult peste. Hagi n-a reușit o dată să termine testul Cooper. Și-n apărare n-a contat, doar în față. Iar Petschovsky, tot terenul! A fost și portar în meci de Divizia A. Era complet.

– Cât au durat dialogurile pentru carte?

– Cam 30-40 de zile efective. Am vorbit despre foarte multe lucruri care nu trebuie scrise. Treburi intime. În general, vorbim despre dragoste, dar nu dăm amănunte. Sunt lucruri discrete, nu se scriu, mai ales despre un om care a fost un fanion.

– Cum se mai gândea la fotbal când știa că se apropie inevitabilul?

– Știa și regreta. ”Eu am crezut că după terminarea fotbalului încep o viață nouă. Dar regret, nu pot să promit că voi mai trăi”, mi-a spus. S-a simțit tot mai jos cu sănătatea. Eu cred că a regretat și altceva: poate n-a dat totul pentru familie. A avut doi băieți, o soție extraordinară, care a făcut totul pentru el. S-a ocupat mai mult de fotbal decât trebuia, l-a trăit foarte intens. Nu face bine sănătății, dacă trăiești ceva extraordinar de mult, dacă arzi prea mult, indiferent că e vorba de o femeie sau de altceva.

– Era poate consumat de marea sa pasiune?

– Da, mai ales când era pe final de carieră de fotbalist. Nu a mai lungit acea perioadă, a vrut să termine dintr-o dată, ceea ce a și făcut. Ca antrenor n-a fost așa excepțional cum a fost ca jucător.

– Referitor la perioada petrecută de Petschovsky pe bancă, unii din cei care l-au avut antrenor povesteau că nu înțelegea cum nu pot toți să lovească mingea, să preia sau să aibă execuțiile sale.

– Da, cerea să execute ca el. ”Cum nu poți, uite așa se face!” La fel am putea vorbi de un scriitor sau un alt artist, așa trebuie. Dar nu așa trebuie, trebuie să vină dinăuntru.

– Ați avut o echipă a UTA-ei care să vă fie mai aproape de suflet?

– Păi, are șase titluri, trăind în acea perioadă, mie mi-a plăcut foarte mult echipa care a câștigat ultimele campionate. Să știți un lucru pe care nu-l știu foarte mulți, primul gol al UTA-ei, ITA, cum s-a numit la început, a fost marcat de tatăl lui Brosovszky.

– De-a lungul anilor, UTA a trebuit să treacă peste problemele sociale provocate de război, stalinism, comunsim. Și a supraviețuit.

– Explicația cea mai simplă e că UTA a fost o echipă de domni. O echipă civilizată, care a jucat spectaculos, nu și-a bătut joc de adversari, nu a ridiculizat, iar la sfârșitul meciului toți au fost de acord să dea mâna. Și dacă au pierdut. Îmi aduc aminte de o întâlnire, un duel formidabil între Mateianu și Petschovsky, o rivalitate extraordinar de frumoasă, fiecare a vrut să arate ce știe. S-au respectat ei doi. Așa mult mi-a plăcut, Mateianu a fost un jucător senzațional.

– Cred că pe lângă Petschovsky ați avut și alți prieteni în echipa UTA. Nu aveați impulsul de a-i trăi meciurile cu și mai multă patimă?

– Întotdeauna am fost primit – ce nu se face în altă parte – cu dragoste și respect în aceste mici locuri în care se întâlnesc doar cei apropiați (n.r. povestim în vestiarul antrenorilor de pe arena ”Motorul”). Dacă am intrat în vestiar, nu m-a întrebat nimeni niciodată Cine ești? sau Ce vrei? M-au cunoscut ca fost jucător, ca ziarist.

[La AMEFA începutul anilor 60, Oroszhegyi (al doilea din stânga pe rândul din mijloc) i-a avut colegi pe Secui, Muhlroth, Schweininnger, Petică, Hăran, Dodean, Dușan, Jurcă, Toma, Macavei, Negrău, Bucur, sau Kiss. Echipa era pregătită de Francisc Dvorzsak și Gheorghe Albu, doi titani ai fotbalului arădean.]

Probabil că n-am scris nedreptăți, întotdeauna utiștii au spus că așa a fost, cum am scris. Eu cred că și când jocul UTA-ei era uneori nereușit – uneori am pierdut meciuri pe care n-ar fi trebuit să le pierdem – totdeauna au fost ambiții ascunse în fiecare jucător. Trebuie să arăt, era gândirea! Așa au fost aleși, construiți, că se completau unul pe altul. Lereter a venit la 33 de ani. Coco l-a rugat pe Panici, președintele, să-i aducă de la Oradea pe Szucs și încă un jucător. El i-a adus pe Kun II și pe Popovici. Ulterior și-a dat seama că bine a făcut Panici, dar n-a știut să spună mulțumesc!

– Emanoil Gherghel îmi povestise întâmplarea cu programul de meci cu Jiul Petroșani…

– De multe ori am scris programul de meci al UTA-ei. E foarte simplu de explicat: am scris despre Mulțescu și alții de la Jiul că sunt veniți din București, că sunt un fel de legionari. Acest lucru a fost folosit de unii care erau supărați că eu fac program, foști colegi, m-au turnat la Comitetul Județean de Partid și la București. Nu vreau să intru în amănunte de ce au făcut-o, dar s-a întâmplat. M-au chemat la Partid, unde Ioan Nadiu, secretar cu propaganda, m-a întrebat ”De ce un fel de legionari?” – Vă aduc dicționarul, legionari au fost un fel de soldați plătiți. A răspuns că nu putem să dăm la fiecare spectator un dicționar. – Dar cel puțin pentru dumneata aș putea să aduc unul, să înțelegi ce înseamnă, i-am replicat. Bineînțeles, m-a dat afară din redacție, am fost mutat la corectură.

– În fond, era doar o metaforă…

– Am avut necazuri întotdeauna când am spus adevărul. Dacă aș fi mințit, n-ar fi fost problemă. În lumea aia, în acea perioadă, minciuna a trăit foarte bine.

– A fost și acesta un motiv pentru care ați hotărât să plecați în Ungaria?

– Da. Mai ales că fetița, cu un an înainte, s-a căsătorit în Ungaria, am vrut să fim împreună. A intervenit și Revoluția, sau așa-zisa revoluție din 1989. Pe atunci eram muncitor necalificat la Gospodărirea Comunală. Acolo am găsit de lucru, cu lopata, Partidul interzisese să mă angajeze cineva. Atunci, cine nu avea servici, era indicat să lucreze la Dunăre sau să construiască palatul lui Ceauseșcu. Nu se știa dacă mai veneai acasă de acolo. Am ocupat acest post, nu mi-a căzut inelul de pe mână. În fine, mai bine nu s-a putut. Am fost nevoit să-mi iau bagajele.

– Iar în Ungaria v-ați ”regăsit”.

– M-am dus la cel mai mare ziar sportiv, ”Nepsport”, acum ”Nemzeti Sport”, adică ”Sportul Național”. M-au cunoscut redactorii-șefi, ca jucător și ca ziarist. Imediat am fost angajat, iar în trei ani am ajuns conducătorul rubricii fotbal.

– Și am avut surpriza plăcută să găsesc articole proaspete!

– Lucrez și acum. Ca pensionar, nu cu normă întreagă. Dar când e greu, mă cheamă pe mine. Lucrez, lunar, cam 10-12 zile. Mă încântă și mă ajută să mă țin, la aproape 80 de ani, de meserie.

Radu Romanescu

Foto: Echipa CA Oradea, campioană a Ungariei în 1944, dintr-un articol publicat în urmă cu câțiva ani în Nemzeti Sport, cu documentarea lui Karoly Oroszhegyi. Nu mai puțin de patru viitori utiști sunt acolo: Juhasz (antrenorul primului titlu și al primei Cupe), Petschovsky (scris Perenyi), Stiebinger (adică Barna) și Toth III.