Tristețe printre utiști, după ce astăzi, la ora 18,00, s-a stins din viață „decanul lor de vârstă”, Ioan Tăuceanu. În locul cuvintelor reci, rândurile de mai jos vin cu crâmpeie din viața lui nea Puiu, așa cum le-a povestit chiar el într-o frumoasă zi de septembrie de acum cinci ani, pe când se pregătea un turneu dedicat lui Iosif Petschovsky. Înapoi în tribuna a doua de pe „UTA”:

Născut la Curtici pe 28 august 1933, era fiu de fost-prim divizionar (tatăl său a jucat la Mica Brad, viitoarea Aurul), venise la UTA după ce s-a lansat la Ştiinţa (Sportul Studenţesc) Bucureşti. L-a remarcat antrenorul Eugen Mladin, într-o vreme în care UTA stătea destul de rău în clasament, fiind ameninţată cu retrogradarea. Sportul Studenţesc n-a dorit să-i dea dezlegarea, dar, până la urmă, a devenit utist.

La Arad l-a primit Zoltan Farmati, cel care i-a fost şi „naş”: „Era subţire la fizic, iar Farmati l-a poreclit Ulise, după actorul care-l interpreta pe eroul grec într-un film din acei ani”, își amintea Christos Metskas, coleg și prieten până la sfârșit.

„Prin 1961, într-un meci cu Poli, Petschovschi i-a marcat un gol lui Curcan de la 28 de metri, din lovitură liberă. Am învins cu 3-2, eu înscriind golul al treilea. Mladin, ajuns antrenor la Poli, m-a interpelat după meci: Cu ce am greşit să te aduc la UTA? Ca să mă baţi acum?!”, zâmbea Puiu Tăuceanu.

Parte din echipa ce uimea România

Atunci, în 1958, când a devenit alb-roșu, trupa de pe Mureş se reformase cu antrenorul Coloman Braun la timonă. „Am făcut echipa fără Mercea, Serfözö, Băcuţ, iar Petschovschi avea 38 de ani şi se retrăsese. O lună a insistat Braun pentru el să revină, ca să facă o echipă tânără în jurul lui”, îşi amintea Tăuceanu. UTA trecuse la o schimbare radical de sistem, Cibi Braun inovase și trecuse la 1-3-3-4, puțin lipsindu-le arădenilor să fie în lupta pentru primul loc. UTA din acel an: Liviu Coman –  Ladislau Sereş, Iosif Kapaş, Zoltan Farmati – Ioan Igna, Iosif Petschovschi, Constantin Koszka – Toma Jurcă, Mihai Ţîrlea I, Christos Metskas, Ioan Tăuceanu). Inevitabil, amprenta lui „Csala” a reprezentat şi pentru Ioan Tăuceanu un reper: „Datorită lui am rămas la Arad. Cu el în echipă, toţi ne ştiau de frică. Amintiri multe, frumoase… Într-un meci cu Progresul Bucureşti, în deplasare, am învins cu 3-1, iar adversarii l-au luat în braţe, aşa de tare i-a încântat”.

Era trist când își amintea că a fost şi printre primii care aveau să prevadă sfârşitul prematur al celui considerat simbolul Aradului fotbalistic. „Lucram amândoi la UTA. El era un meşter bun, la secţia Mecanicul-Şef, iar eu eram inginer. Într-o zi a venit la mine, arătându-mi o gâlmă. Avea să se transforme în cancer şi, chiar dacă a fost de două ori să se trateze la Paris, nu s-a mai putut face nimic… Rămâne simbol. La sărbătoarea Sportului Studenţesc, Gheorghe Hagi, auzind că am jucat cu Petschovschi la UTA, m-a întrebat cine a fost mai mare”.

Ioan Tăuceanu a jucat la UTA până în 1961. O fractură de picior suferită într-un meci cu Dinamo Bacău avea să-l îndepărteze prea devreme de pe iarba gazonului. Nu însă şi din istoria frumoasă a Bătrânei Doamne. „Făceam aripa stângă împreună. Eu eram inter, el extremă. La sfârşitul sezonului, revista Fotbal l-a notat drept a cincea extremă din ţară”, rememora Metskas.

Anul trecut, în august, fusese sărbătorit de întreaga familie utistă împreună cu Iosif Lereter, amândoi împliniseră 80 de ani. Două luni mai târziu, era invitat să dea lovitura de începere a meciului dintre echipa din localitatea natală („doar pe fals am jucat la Frontiera Curtici!”, râdea) și noua UTA. A fost ultima pasă a lui Puiu Tăuceanu.

Înmormântarea are loc sâmbătă, 11 octombrie, la ora 12,00, la cimitirul de la UTA.

Dumnezeu să te odihnească în pace, nea Puiu! 

Radu Romanescu