Viorel Vancea e unul din fotbaliștii de top pe care i-a avut UTA la sfârșitul anilor 80. Până atunci se afirmase la FC Bihorul, la Jiul Petroșani și mai ales la U Craiova, unde era alături de marii componenți ai grupării Băniei. Bucuria jocului n-a scăzut deloc, se simte de fiecare dată când intră pe teren la ”old-boys” sau în dialogurile cu vechii colegi sau adversari. E aceeași bucurie. Recent, din postura de observator federal, a revăzut Aradul. Prilej pentru un remember.

Născut pe 13 iulie 1962 în Sălaj, s-a mutat la Oradea și acolo a început fotbalul. Pe malurile Crișurilor adiau amintirile marilor CAO (campioana Ungariei în 1943, cu Petschovsky, Lorant, Bodola, Stibinger, Simatoc, Meszaros, Toth III și ceilalți) și ICO (triumfătoare după Al Doilea Război Mondial în România, sezonul 1948-1949, în echipă erau Vaczi I, Serfozo, Melan, Bodo, Zilahi și alți titani ai timpului).

Gustav Juhasz, fostul internațional care, ca și antrenor, a pus cireașa pe primul tort (titlu) al ITA-ei, înlocuindu-l pe final pe Zoltan Blum pe banca arădeană, i-a îndrumat primii pași în echipa Crișului Oradea.

”Toți visam să fim atunci ca și Attila Kun”, rememorează Vancea, trecut prin mâinile altor tehnicieni importanți ai Oradiei, precum Zilahi sau Bulc. A terminat junioratul la echipa Alumina Oradea, apoi a trecut la seniori, evoluând pentru divizionara secundă Înfrățirea. Armata a însemnat și fotbal, adică Olimpia Satu Mare, după care a trecut la Jiul Petroșani, cu care a promovat din liga secundă și a apărut pe prima scenă.

De acolo l-a ochit Universitatea Craiova. Oltenia se bucura de marile staruri din ”Maxima”, iar Vancea a avut valoare să-și facă loc acolo. ”Întreaga echipă era valoroasă. Ochii erau pe Balaci, făcea jocul. Dar lângă Balaci apăreau oricând un Irimescu sau un Negrilă, fiecare a avut contribuție decisivă la tot ce s-a realizat la Craiova”.

Urmează borna UTA, pentru un an și jumătate (în fotografia de sus, rândul din mijloc, al treilea din dreapta). Gheorghe Mulțescu antrenor, Sinescu și Lovasz portari, Gaica, Țucudean, frații Roli și Ștefan Nagy, Hirmler, Bubela, Mitu, Vânătoru, Cheregi, Stuparu, Dumitru Popescu, Vasile Popa, Petrescu, o trupă ce umplea mereu arena din Calea Aurel Vlaicu. În sezonul 1988-89, UTA fusese cel mai aproape de revenirea în elită, pe care o căuta de șase ani. Episoadele cu Poli (promovata acelui sezon) rămân și azi discutate, timișorenii s-au impus cu 3-1 acasă la ei, iar la Arad au câștigat cu 3-2, după ce UTA deschisese scorul în secunda 25. Meciul doi, rană veche, se povestește și azi. N-o facem și acum. ”UTA era și atunci echipă foarte bună. N-am promovat, probabil alții au avut ceva în plus”, rezumă Vivi Vancea și mergem mai departe.

Anul Revoluției l-a prins în echipa Bihorului. La început de 1990 a devenit probabil primul român care a făcut pasul peste graniță. În martie 90 ajungea la marea campioană maghiară Honved Budapesta. În primul sezon a cucerite titlul și a jucat în Cupele Europene, lângă el a ajuns și Adrian Negrău (Foto mai jos – cei doi erau adversari acum doi ani, în memorabilul UTA – Craiova Maxima, dedicat amintirilor lui Iosif Petschovsky și Costică Ștefănescu).

”O perioadă superbă, cu spirit de echipă extraordinar. De altfel, peste tot pe unde am jucat am trăit așa, nu era vorba de individualități, toți eram prieteni. Și așa am rămas până în zi de azi”. Din 1992 și până în 1994, a fost la Elore Bekescsaba. Aventura în maghiară a continuat cu Vasas Budapesta, Dreher și Sopron.”Și din Ungaria am ajutat UTA, cu ce am putut. Am venit în Arad pentru un amical UTA – Honved și am lăsat aici un set de echipament roșu cu alb”.

Se întoarcea la UTA în 1996, ca jucător. După puțin timp, a trăcut printr-unul din cele mai grele momente ale Bătrânei Doamne, ajunsă să trăiască de pe o zi pe alta, cu jucători neplătiți de șapte. Atunci conducerea i-a fost încredințată lui Flavius Domide, iar lângă el, Vancea și Viorel Sima erau vicepreședinți. Funcțiile tuturor se traduceau prin alergat non-stop după bani. În orice direcție. ”Vremuri grele, fiecare a făcut tot ce a putut pentru echipă. Am apelat la prieteni, la cine puteam, doar să facem rost de bani și să supraviețuim. Apoi a venit Angelo Gandolfi și a salvat clubul”. În Arad a mai antrenat CPL-ul, alături de Janos Csordas. De câțiva ani, e observator federal.

”Suntem peste tot acasă” i se potrivește perfect, deși n-a îmbrăcat tricoul Rapidului: e primit cu aceeași simpatie și în Ungaria, și la Arad, și la Craiova, și în celelalte locuri în care a jucat. Interlocutor mereu cu aplomb într-o mare de subiecte fotbalistice interminabile, Vivi Vancea ne face să redescoperim lucrurile simple. Care contează enorm atunci când sunt apreciate.

– Una din principalele caracteristici ale anilor 80-90 e pasiunea mare pentru fotbal.

– Ne-a plăcut, din asta am crezut că scoatem ceva. Cu asta ieșeai în lume. Nu apucai să ieși peste hotare decât prin fotbal. Erai ”domnul fotbalist”, aveai zece-douăzeci de mii de oameni la meci, erai cineva în oraș!

– Atunci, subiectul tribunelor de azi…

– Eu n-am avut tribune goale. Până în 1990 la UTA erau tribune goale? Era plin și în Divizia B. Era altă pasiune și alte vremuri. Lumea știa că merge la servici, apoi acasă, salariul era asigurat. Mergeau oamenii la fotbal, apoi la bere. Acum a și scăzut nivelul, nu i-a atras pe spectatori ceva deosebit. Nu sunt condiții, fiecare vrea să facă bani, să conducă o afacere.

– Cum s-au strâns așa puternic legăturile între generațiile de altădată?

– De exemplu, în Ungaria (În poza de mai sus reprezintă altă echipă din țara vecină, Bekescsaba, într-un meci jucat vara trecută la Arad), după meci, o jumătate de oră era obligatoriu să stăm cu legendele de la Honved, să-i cunoaștem, să ne povestească. Dacă lipseai de acolo, erai tăiat de la bani. Însemna că ești dezinteresat de imaginea clubului. Dacă trece Domide pe lângă tine și nu-l cunoști, joci degeaba la UTA. Sau Sima, sau Axente sau alții. Ca să ai spiritul de utist, acum vorbesc de UTA, trebuie să cunoști ce au făcut ei. UTA nu s-a născut că scrie UTA undeva. Are o tradiție, sunt oameni care au pus o cărămidă. Ar trebui încă de la copii să fie pozele campionilor în fiecare vestiar: ei au făcut ce au făcut, noi trebuie să ducem mai departe.

– Apropo, acum câțiva ani, prietenul tău Sandu Gaica povestea că își întreba micii elevi cu cine țin. La sfârșit,  UTA a devenit prima opțiune pentru toți!

– Primul lucru, și în viață, trebuie să-ți cunoști familia, obârșia. Să-i întrebi pe jucători dacă își cunosc bunicii, ce au făcut ei! Dacă nici Ronaldo n-a auzit de Di Stefano și de Puskas, atunci îi îngropăm. Trebuie să trăiești pentru fotbal și să-ți placă. Dai un gol și deja ești bun. Mi-a plăcut ce am văzut la UTA, chiar dacă nu are stadion. Au făcut un gest lăudabil, am intrat împreună cu alți oameni de fotbal și ne uitam la pozele mari de altădată. Așa ar trebui să facă și în vestiar și sunt sigur că vor face.

(În fotografia realizată de Viorel Muscă, e alături de fiica sa Ioana și utiști din alte generații: Grădinariu, Burtea și Mărginean).

Aradul e singurul oraș de aici cu spirit mai aprins. La Oradea nu e așa, la Satu Mare nu, Baia Mare nu, cu toate și că ei au avut echipă mare cu Mateianu. Și la U Cluj îmi place. Și Oradea a avut cândva echipă mare, a câștigat campionatul, ICO, și au avut fotbaliști de legendă, Baratky și atâția alții. Eu îi cunosc, am fost învățat cu ei. Am citit, m-a interesat. Dar pe cine nu interesează, degeaba îi bagi fotbal cu casca. Își ia telefonul și se uită la pariuri după meci, nu îl interesează cum a jucat echipa lui. Sunt ferm convins că dacă UTA va promova până în Liga I va fi plin stadionul, pentru că ăsta e spiritul.

Radu Romanescu